Cine s-a căsătorit cu Margareta de Valois?

Margareta de Valois (n. 14 mai 1553, Saint-Germain-en-Laye^⁠(d), Île-de-France, Franța – d. 27 martie 1615, Paris, Regatul Franței), cunoscută și sub numele de Regina Margot, a fost mai întâi regină a Navarrei, apoi regină a Franței și ducesă de Valois.

Născută la palatul Saint-Germain-en-Laye, Margareta era fiica lui Henric al II-lea al Franței și a Caterinei de Medici. Aparținea ramurii Valois- Angoulême din dinastia Capețienilor. Trei din frații săi au devenit regi ai Franței: Francisc al II-lea, Carol al IX-lea și Henric al III-lea. Sora sa, Elisabeta de Valois, va deveni cea de-a treia soție a regelui Filip al II-lea al Spaniei. Prin căsătoria cu Henric al III-lea de Navarra (care mai târziu va deveni rege al Franței cu numele de Henric al IV-lea) devine regină a Navarrei. Căsătoria, care trebuia să celebreze reconcilierea dintre catolici și hughenoți, va fi umbrită de masacrul din noaptea Sfântului Bartolomeu și de dezordinile religioase ce reîncep. Episodul descris în Marea Cronică (La Grande Chronique), a fost folosit ca sursă de documentare pentru scriitorii secolului al XIX-lea. După moartea fratelui său, Henric al III-lea al Franței, ea rămâne ultimul vlăstar al ramurii de Valois. Latinistă excepțională, de o inteligență sclipitoare, a jucat un rol semnificativ în viața culturală de la curte, mai ales după întoarcerea din exil în 1605. A fost constrânsă să trăiască în exil, la Auvergne, aproape douăzeci de ani (1586-1605), perioadă în care își scrie memoriile. Contemporanii săi au recunoscut că dintre toți copiii Caterinei de Medici, Margareta era singura care avea frumusețe (a fost supranumită perla Valois), sănătate (a trăit cel mai mult dintre toți membrii familiei Valois), inteligență și energie. Pentru istoria literară a Franței, Margareta a fost mai mult decât consoarta regelui Henric al IV-lea și sora regelui Francisc al II-lea. Deși fără tutela casei regale nu ar fi reușit să ajungă cea mai importantă femeie din vremea ei, este foarte adevărat că fără moștenirea intelectuală pe care a lăsat-o, nu ar fi pomenită azi drept cea mai importantă femeie din Renașterea franceză. Protectoare a lui Rabelais și a lui Pierre de Ronsard, a corespondat cu Erasmus și Calvin. Teologii de la Sorbona au acuzat-o de erezie. Generozitatea ei față de cei mai străluciți artiști și scriitori ai epocii nu a fost egalată decât de grija pentru cei mai umili dintre supuși. A construit spitale și trei mănăstiri, a insistat pentru traducerea Bibliei în limba franceză, dar și pentru cea a Decameronului.

Henri IV, dit « le Grand » ou « Le Vert Galant », ou encore « Le Bon Roi Henri », né sous le nom d'Henri de Bourbon le 13 décembre 1553 à Pau et mort assassiné le 14 mai 1610 à Paris, est roi de Navarre à partir du 9 juin 1572 sous le nom d'Henri III, et roi de France sous le nom d'Henri IV du 2 août 1589 jusqu'à sa mort en 1610. Il réunit ainsi les dignités de roi de France et de Navarre et est le premier roi de France de la maison capétienne de Bourbon.

Henri de Bourbon est le fils d'Antoine de Bourbon, duc de Vendôme chef de la maison de Bourbon et de Jeanne d'Albret, reine de Navarre (elle-même fille de Marguerite d'Angoulême sœur de François I^er). Descendant en lignée masculine du roi Saint Louis à la dixième génération, il est premier prince du sang et, en vertu de la « loi salique », le successeur naturel des rois de France de la maison de Valois, s'ils meurent sans descendance mâle légitime, ce qui est le cas de tous les fils d'Henri II.

Bien que baptisé catholique, il est élevé dans la religion réformée et s'implique dans les guerres de Religion en tant que prince du sang, roi de Navarre et chef de la noblesse protestante. Il abjure le protestantisme en 1572, juste après son mariage avec Marguerite de Valois et alors que se déroule le massacre de la Saint-Barthélemy, mais il y revient en 1576 après avoir réussi à fuir la cour de France.

En 1584, à la mort du duc François d'Anjou, frère cadet et héritier du roi Henri III de France, il devient l'héritier légitime du trône. Les troubles religieux s'exacerbent, notamment sous la pression de la Ligue catholique, qui refuse de voir un protestant monter sur le trône.

En 1589, après l'assassinat d'Henri III par le moine ligueur Jacques Clément, Henri de Navarre devient pourtant roi de France. Mais il doit poursuivre la guerre contre la Ligue. Pour renforcer sa légitimité, il finit par se reconvertir solennellement au catholicisme, le 25 juillet 1593, lors d'une cérémonie en la basilique de Saint-Denis, ce qui lui permet d'être sacré en 1594, non pas à Reims mais à Chartres. Une partie de la Ligue n'en poursuit pas moins le combat jusqu'en 1598, année où, après avoir reçu à Angers la reddition du duc de Mercœur, gouverneur de Bretagne, Henri IV signe l'édit de Nantes, édit de pacification autorisant le culte protestant selon des modalités déterminées, mettant ainsi fin à plus de trois décennies de guerres de Religion en France.

Douze ans plus tard, alors qu'il prépare une guerre contre l'Espagne, Henri IV est assassiné rue de la Ferronnerie, à Paris, par un catholique fanatique venu d'Angoulême, François Ravaillac.