Cine s-a căsătorit cu Maria a României?

Maria a României (n. 29 octombrie 1875, Eastwell Park, Ashford, Kent, Anglia – d. 18 iulie 1938, Castelul Pelișor, Sinaia, Regatul României) a fost principesă de coroană și a doua regină a României, în calitate de soție a principelui devenit ulterior regele Ferdinand I al României. A fost mama regelui Carol al II-lea. Maria, născută Marie Alexandra Victoria de Saxa-Coburg și Gotha, a fost prințesă a Marii Britanii și Irlandei, fiind nepoata reginei Victoria a Regatului Unit.

Părinții săi au fost Alfred Ernest Albert de Saxa-Coburg și Gotha, duce de Edinburgh, iar mama, Maria Alexandrovna Romanova, mare ducesă a Rusiei, unica fiică a țarului Alexandru al II-lea al Rusiei.

Maria și-a petrecut copilăria și adolescența la Eastwell Park, reședința familiei din comitatul Kent.

S-a căsătorit la 29 decembrie 1892 cu Ferdinand I, Principele moștenitor al tronului României, încercând încă de la început și reușind să se integreze națiunii care o adoptase ca Principesă și, începând din 1914, ca Regină.

A urmărit constant întărirea legăturilor dintre România și Marea Britanie, dovedind reale calități diplomatice în susținerea și apărarea intereselor României. S-a opus intrării României în Primul Război Mondial de partea Puterilor Centrale și a susținut alianța cu Antanta, în vederea susținerii de către aceasta a realizării statului național român.

Pe timpul războiului și-a acompaniat soțul în refugiu în Moldova, activând ca soră de caritate în spitalele militare, activitate care a făcut să fie numită în popor „mama răniților”. În perioada Conferința de Pace de la Paris (1919), dar și după încoronarea, alături de Regele Ferdinand, ca suverani ai României Mari (Alba Iulia, 15 octombrie 1922) a participat la o campanie diplomatică pentru recunoașterea internațională a statului român reîntregit, având întrevederi oficiale sau informale cu suveranul englez, cu președintele Statelor Unite ale Americii, Woodrow Wilson, prim-ministrul Franței, Georges Clemenceau sau cu reprezentanții de marcă ai mass-mediei europene.

Regina Maria și Conferința de Pace de la Paris - În perioada Conferința de Pace de la Paris (1919), dar și după încoronarea, alături de Regele Ferdinand, ca suverani ai României Mari (Alba Iulia, 15 octombrie 1922) a participat la o campanie diplomatică pentru recunoașterea internațională a statului român reîntregit, având întrevederi oficiale sau informale cu suveranul englez, cu președintele Statelor Unite ale Americii, Woodrow Wilson, prim-ministrul Franței, Georges Clemenceau sau cu reprezentanții de marcă ai mass-mediei europene.

După moartea Regelui Ferdinand și venirea la putere a fiului său, Carol al II-lea (1930), acesta a reușit îndepărtarea Reginei Maria din viața politică, obligând-o practic să trăiască într-un soi de exil intern la reședințele sale de la Balcic și Bran.

În ultimii doi ani de viață, bolnavă fiind, s-a tratat la diferite sanatorii din Europa, revenind în țară în vara lui 1938, murind la reședința sa de la Pelișor.

A cerut prin testament ca trupul să-i fie înhumat în biserica episcopală de la Curtea de Argeș, iar inima să fie păstrată într-o raclă la capela Stella Maris a reședinței din Balcic. După cedarea Cadrilaterului în 1940, inima Reginei a fost mutată la Bran.

Regina Maria a fost o iubitoare și o colecționară de artă, susținând o serie de personalități artistice și literare cu burse și bani. Este autoarea unor interesante scrieri memorialistice, precum și a unor povești și versuri pentru copii.

Personalitate complexă și puternică, Regina Maria a fost supusă unor campanii denigratoare sistematice, cele mai cunoscute fiind cele orchestrate de Puterile Centrale în Primul Război Mondial și autoritățile comuniste, în primii ani după Al Doilea Război Mondial, campanii ale căror reminiscențe mai pot fi întâlnite și astăzi.

Constantin Argetoianu, unul din criticii constanți și nemiloși ai Reginei, este și cel care reușește să sintetizeze în câteva cuvinte rolul Reginei Maria și locul pe care ea îl merită în istorie:

Fernando I (nome pessoal em alemão: Ferdinand Viktor Albert Meinrad Hohenzollern; Sigmaringen, 24 de agosto de 1865 — Sinaia, 20 de julho de 1927), apelidado o Unificador e Fernando, o Leal, foi o Rei da Romênia de 1914 até sua morte. Nascido como um príncipe alemão de Hohenzollern-Sigmaringen, era o segundo filho de Leopoldo de Hohenzollern-Sigmaringen e de sua esposa, a infanta Antónia de Portugal. Sua família fazia parte do ramo católico da Casa de Hohenzollern da família real prussiana.

Fernando passou sua infância e adolescência na residência da família em Sigmaringen, Alemanha. Em 1885, ele se formou na Escola de Oficiais de Cassel, sendo nomeado com o posto de segundo-tenente no 1º Regimento de Guardas da Corte Real da Prússia. Ele então estudou na Universidade de Leipzig e na Escola Superior de Ciências Políticas e Econômicas em Tubinga, onde se formou em 1889.

A partir de 1889, ele se tornou Príncipe Herdeiro do Reino da Romênia, após a renúncia de seu pai e irmão mais velho, Guilherme, aos seus direitos de sucessão à coroa real da Romênia. A partir desse momento, fixou residência na Romênia, onde continuou sua carreira militar, ocupando uma série de cargos honorários, sendo promovido ao posto de general de corpo de exército.

Ele se casou em 29 de dezembro de 1892, em Sigmaringen, com a princesa Maria de Edimburgo, neta da rainha Vitória do Reino Unido, filha do duque de Edimburgo (o futuro duque de Saxe-Coburgo-Gota) e da grã-duquesa Maria Alexandrovna, filha única do imperador Alexandre II da Rússia.

Fernando tornou-se Rei do Reino da Romênia em 10 de outubro de 1914 , sob o nome de Fernando I, após a morte de seu tio, o rei Carlos I. Ele liderou a Romênia durante a Primeira Guerra Mundial, escolhendo lutar ao lado da Tríplice Entente contra as Potências Centrais, um fato que resultou em sua exclusão da Casa Real de Hohenzollern pelo imperador Guilherme II da Alemanha.

No final da guerra, a Romênia completou o processo de obtenção de um estado nacional-unitário, unindo a Bessarábia, a Bucovina e a Transilvânia com o Reino Antigo. Em 15 de outubro de 1922, em Alba Iulia, Fernando foi coroado "Rei da Grande Romênia".

Nos anos que se seguiram à Primeira Guerra Mundial, a Romênia passou por uma série de transformações profundas, especialmente por meio da implementação da reforma agrária e do sufrágio universal.

Em 1925, eclodiu a crise dinástica, causada pela renúncia do príncipe Carlos aos seus direitos de sucessão à Coroa da Romênia, o que levou Fernando a excluir Carol da Casa Real da Romênia e a nomear seu filho, Miguel I, como príncipe herdeiro, que sucederia ao trono.

Fernando morreu em Sinaia, em 20 de julho de 1927, de câncer intestinal. Ele foi enterrado na Catedral de Curtea de Argeș.